53437722278065215012.jpgHramul "Sfantului Ioan Scararu"Preot paroh: Alexandru Iulian Titorencu Adresa: Requena, Spania Numar de telefon: +34698777441 Adresa de email: parohia.requena@yahoo.es

joi, 4 octombrie 2012

Ştefan Lechea, omul care a trăit ca un sihastru


Foto: Silvia VrânceanuO întâmplare stranie, petrecută prin anii '90, mi-a scos în cale un om în taina căruia aş fi vrut să osârduiesc mai mult: Ştefan Lechea. Un intelectual autodidact, care a vieţuit ca un sihastru în munţii Vrancei. O legendă vie, cu profil eminescian în dimineaţa vieţii şi cu figură de ascet la asfinţitul ei. Un trăitor ce şi-a dispreţuit "carnea ca să-şi mântuie sufletul". Un neînţeles, admirat şi urât, deopotrivă. Un trăitor a cărui "mamă a fost credinţa şi vatra" şi care niciodată nu a privit răsăritul şi nu a citit din Eminescu fără să plângă. Ştefan Lechea a plecat la Domnul în iarna acestui an, în urma lui rămânând multe neînţelesuri şi sarea de pe obrajii puţinilor prieteni.

Aflasem despre "Domnu' învăţător Ştefăniţă Lechea din Negrileşti, care trăieşte în munte ca un sihastru", de la o rudă din Soveja. Era prin anii '90, într-o vară, când, împreună cu Costică Dudu, urcasem spre vârful Roşchila, la peste 1.000 m, în căutare de zmeură. Învăţătorul Lechea avea acolo o gospodărie. După un drum anevoios, am ajuns într-un spaţiu incredibil, zămislit parcă pe dimensiunile altei lumi, ca o secvenţă de film suprarealist.
Se întâmpla ceva ce nu se întâmpla
O casă din lemn, ridicată pe câteva bârne mâncate de carii şi ape, zăcea într-o rână, cu acoperişul spart, ca un haiduc răpus de plumbi, agonizând pe marginea îmburuienită a unei gropi uriaşe, reintegrându-se în natură. La câţiva metri de ea, un vagon de dormit din tablă. Jur-împrejur, o lumină orbitoare, în irizaţii de verde şi albastru, proiecta umbre fantastice, ireale, în toate direcţiile. Percepeam un fel de întâlnire iminentă cu ceva, cu cineva, care nu se arăta, nu răspundea la chemări, dar era acolo.
În spatele uşilor smulse, adieri subtile de vânt răscoleau sute de file de cărţi rupte, împrăştiate în straturi groase pe jos. În mijlocul camerei, două piane exfoliate de ploi, cu clapele îngălbenite, se tânguiau dezacordat.
O linişte stranie împacheta totul într-o stare lipicioasă, nedefinită, şi totuşi plăcută. Urma să se întâmple ceva ce nu se întâmpla.
Am mers la vagon. L-am tot strigat pe Domnu' Ştefăniţă, dar nu era acasă, deşi ceaunul cu crusta de mămăligă nedesprinsă şi crăticioara cu câteva corcoduşe fierte de pe plită, perechea de pantofi vechi, roşi, scofâlciţi, cu ştaifurile călcate, călimara cu pana de gâscă înmuiată în ea, filele scrise, cojocul de pe patul de lemn şi coasa din colţul vagonului spuneau că e pe aproape. Dar nu era.
Am plecat dezamăgit. Am revenit a doua zi. Nu l-am întâlnit nici de data aceasta. În schimb, am fotografiat totul. Numai că, după developare, pe film nu apărea nici o imagine de acolo, deşi celelalte fotografiate înainte şi după vizită erau toate! Fotografiasem un teritoriu… interzis! Altfel nu se explica.
În anul următor, aflându-mă cu treburi la Facultatea de Teologie din Bucureşti, l-am întâlnit pe Ştefan Lechea, student la 70 de ani al acestei facultăţi. Fără să-i spun cine sunt, mi s-a adresat pe nume şi mi-a mulţumit pentru ceea ce scrisesem despre el într-un ziar al vremii, lăsându-mă perplex!
De atunci nu l-am mai văzut. Anul acesta, Domnul l-a chemat la veşnicie. Am mers la Negrileşti, în satul său natal, să-mi răspund la multele întrebări legate de el de-a lungul anilor. Să aflu, până la urmă, cine a fost acest "ciudat" care se rupsese de lumea veacului, trăind ca un sihastru, în genunchi doar în faţa lui Dumnezeu.
Despre el au rămas puţine mărturisiri oneste. În schimb, multe vorbe, neînţelesuri, dispute nerezolvate, semne de întrebare şi răutăţi.
Viaţa lui se poate recompune astăzi doar din spusele câtorva rude - Florica şi Mitruţ Dumitraşcu din Negrileşti, de pildă -, ale sătenilor, cele ale câtorva apropiaţi - prof. universitar Costică Neagu, poetul Lucian Vasilescu, prof. Constantin Macarie, Vasile Muscă ş.a - şi din puţinele relatări din presa vrânceană. Chipul lui a rămas prins doar în câteva fotografii, pentru că Ştefăniţă Lechea s-a retras din viaţă la fel de discret cum intrase în ea şi cum o trăise.
46.000 de volume în vârful muntelui
Domnu' Ştefăniţă, cum îi spune şi astăzi suflarea satului, s-a născut în 1922, într-o familie de ţărani din Negrileşti-Vrancea, legendara aşezare a fiului Tudorei Vrâncioaia, bătrâna care l-a găzduit în casa ei pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, şi care şi-a trimis cei şapte feciori, Bârsan, Bodea, Pavel, Negrilă, Spulber, Nistor şi Spânea, în oastea voievodului. Iar acesta, pentru vitejia lor, le-a dăruit spre vecie cei şapte munţi ai Vrancei.
Încă de la intrarea la şcoală, Ştefan Lechea ştia să citească şi să scrie. Învăţase singur literele. După ce comuniştii au demolat şcoala din Negrileşti, înfiinţând în locul ei un cazan de ţuică, şi-a rânduit singur învăţătura primară, după manualele cumpărate de părinţi. A bătut apoi ţara în lung şi-n lat, însetat de carte. A fost muncitor necalificat, elev seralist la Timişoara, bibliotecar la Academie, fiind preţuit de Mircea Maliţa, Virgil Cândea, Vlădescu Răcoasa, Constantin Noica şi Petre Ţuţea.
Autodidact prin structură, a deprins de-a lungul vremii, singur, franceza, germana, engleza, italiana, rusa, spaniola, latina, greaca, ebraica şi araba. Cânta la pian şi la vioară, scria versuri şi eseuri (peste o mie de caiete!) şi făcuse o pasiune pentru matematică.
A peregrinat 17 ani. Din 1957 s-a stabilit definitiv la Negrileşti, unde a fost învăţător, construindu-şi un univers propriu, "Imperiul Roşchila", cum îl numea, pe vârful muntelui cu acelaşi nume, aflat la 8 km de sat, în care, nepregătit probabil, pătrunsesem şi eu într-o vară.
"A fost o adevărată legendă vie, în tinereţe un profil eminescian, la bătrâneţe o figură de patriarh. Toate planurile sale s-au raportat la acest univers, toate ratările sale se leagă de acest spaţiu. Aici îşi potolea setea de natură, de singurătate şi de reflecţie. Aici a compus "Sus la Păişaua Nantă"", ne spune prof. univ. Costică Neagu.
Aici a urcat cu săniile trase de boi cele aproape 46.000 de volume, în limba română şi în limbile în care citea, volume rare, abecedare, cărţi de învăţătură creştină, vreo 400 de dicţionare, două piane şi câteva viori. "Acolo a scris, a cântat, a umblat desculţ, a mâncat urzici fierte şi… a supărat pe toată lumea. N-a fost lăsat să trăiască aşa cum şi-a dorit…", îşi aminteşte poetul Lucian Vasilescu.
Şi când toată lumea credea că-şi va mânca pensia liniştit, în 1990, la 70 de ani, a devenit cel mai în vârstă student al Facultăţii de Teologie, pe care a absolvit-o în 1995, pregătindu-şi licenţa cu părintele Constantin Galeriu. Visa să se întoarcă la Roşchila.
Credinţa mamă şi Eminescu lacrimă
Omul acesta n-a vrut niciodată să iasă în faţă. A trăit în singurătate, s-a rugat ca un sihastru, iar după ce în perioada comunistă şi-a scris demisia din funcţia de învăţător, protestând astfel pentru neacordarea sporului celor 20 de ani de vechime, casa de la Roşchila i-a fost devastată. A fost apoi cercetat de Securitate, ameninţat cu închiderea la spitalele de boli mintale din Socola şi Săpoca, a fost catalogat "duşman al poporului", acreditându-se ideea că este "nebun" şi "mistic".
Rămăsese doar cu hainele de pe el. Şi numai intervenţia lui Adrian Păunescu, se spune, ar fi determinat-o pe secretara de partid a judeţului să-i pună la dispoziţie vagonul de tablă în care îşi retrăsese singurătatea.
Cât a fost student, l-a măcinat gândul că îi vor fi tăiaţi fagii şi brazii, singurul lucru care îi mai rămăsese. După Revoluţie, i-a fost furat pământul, iar casa i-a fost distrusă. Unde altădată se cânta, se recitau versuri, "ţăranii satelor învecinate îşi păşteau dobitoacele", pe locul celui care se pregătise o viaţă să fie doar "un ţăran român, aşa cum se cuvine", cum îi mărturisise lui Lucian Vasilescu.
Resturile acestei drame, desăvârşite de neisprăviţii pe care îi învăţase ce este veşnicia, ce nu-l mai suportau în preajmă pe "nebunul", le văzusem şi eu, atunci, în anii '90.
Pe perioada studenţiei, a locuit într-o cameră la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, apoi într-un cămin. Când s-a întors acasă, Roşchila era doar neant. Omul s-a îmbolnăvit, purtându-şi durerea şi neîmplinirile printr-un sordid cămin de nefamilişti din Focşani. Singur a fost şi singur a rămas. În mizeria din cameră, în faţa unui altar improvizat, Ştefăniţă Lechea se nevoia, cum o făcuse toată viaţa, zi de zi, ca un autentic monah, rugându-se mai ales pentru sufletele celor care l-au batjocorit şi izgonit. Pe la 80 de ani, se gândea la moarte şi-i mărturisea poetului Lucian Vasilescu: "Nu mi-e teamă că o să mor. Mi-e spaimă doar de faptul că o să mă prăpădesc în felul acesta nevrednic. Sunt un netrebnic. N-am putut avea grijă de cărţile mele, n-am fost în stare. Am fost slab şi neputincios. Mă rog lui Dumnezeu să mă ierte, păcătosul de mine…"
Cu alt prilej, îi spunea aceluiaşi: "Mama mea, în plan mare, este credinţa şi legătura cu vatra, cu neamul… Niciodată, în toată viaţa mea de până acum, n-am putut asista la răsăritul soarelui şi la apusul lui fără să plâng. Şi niciodată n-am putut citi un rând din Eminescu fără să plâng".
Înveşnicit în legendele Vrancei
Din 1995, Ştefan Lechea a locuit la Negrileşti, la familia Mitruţ şi Florica Dumitraşcu, nepotul din partea unei surori, ajutându-l în slujirea de la strană pe părintele Culiţă Ichim, căruia i s-a mărturisit până în clipa de pe urmă. Apoi s-a mutat în casa altui nepot, la intrarea în sat, unde trăia, cum o făcuse toată viaţa, într-o adâncă sărăcie, fără foc, cu mâncare puţină, asemenea unui pustnic.
O ştire lapidară, apărută într-un ziar din Focşani, anunţa pe 24 februarie 2012 că Ştefăniţă Lechea, învăţătorul din Negrileşti, de 90 de ani, a murit. "Trupul lui a fost găsit, luni, fără suflare, acolo unde s-a retras ca să-şi trăiască apusul vieţii sale zbuciumate: la Negrileşti."
Apropiaţii şi-au amintit, răscoliţi, de Roşchila şi de Domnuâ Ştefăniţă. Ion Apostu: "A fost cel care nu a cerut nimic după căderea pecinginii roşii… A acceptat jignirile tuturor celor care, după Revoluţie, au devenit inamicii comunismului înfigându-şi adânc labele hrăpăreţe în tot ce a fost de furat. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în singurul loc care i se cuvine: Raiul". Mirela Păun: "Şi cât de duios suna vioara domnului Ştefăniţă… Şi cât de blândă era vocea lui!…" Costică Neagu: "Nu s-a preoţit pentru că nu putea împlini tipicul căsătoriei sau poate că nu a dorit să se preoţească. De fapt, singurul loc unde ar fi vrut să slujească era veşnica Roşchila, cu altarul pădurii sale, dar picioarele care zburau la tinereţe au obosit şi ele". Constantin Macarie: "Sunt convins că Ştefăniţă nu a murit. El s-a veşnicit prin solitudinea sa în legendele Vrancei, lăsând în urmă o operă încă necunoscută, fapte enigmatice, dar de certă valoare, pe care puţini le-au înţeles, o filozofie pe care va trebui s-o citim, să i-o descoperim, tocmai pentru puritatea şi sinceritatea mesajului ce l-a transmis atitudinal". Lucian Vasilescu: "Bătrânul a zidit din carnea trupului său casă lui Dumnezeu. Ştefăniţă Lechea retrăieşte experienţa pustnicilor din vechime într-o variantă postmodernă".
La Negrileşti, părerile sunt împărţite referitor la omul Ştefăniţă Lechea. Unii îl vorbesc de bine, alţii spun că era aproape nebun, certăreţ şi reclamagiu. Multe nu am putut afla. Şi cred că nici nu era necesar, aflând cele spuse despre el de către poetul Lucian Vasilescu. Şi, în drum spre ale mele, mi-au venit în minte cuvintele Sfântului Antonie cel Mare, care îl definesc foarte bine şi pe Ştefăniţă Lechea, cunoscute cu siguranţă de acesta: "Să ai mereu în faţa ochilor teama de Dumnezeu… Urâţi odihna trupească… Flămânziţi, însetaţi, umblaţi goi, vegheaţi, jeliţi, plângeţi, suspinaţi în inima voastră… Dispreţuiţi carnea, ca să vă mântuiţi sufletele…"
Şi eu cred că asta a făcut şi acesta era Domnu' Ştefăniţă, care scrisese cândva aceste versuri: "Când so-nvolbura furtuna, ridicând omătu-n cer/ Să rămân pe totdeauna al Creaţiei cavaler/ Lupii vor urla întruna, răspândind fiorii morţii/ Noi vom asculta furtuna, trăgând laturile porţii…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu